over blocks
forget to rain
joi, 7 iunie 2012
Cats
the storm falls silent
only a cat's purring
moves the night
empty barn -
only a mother cat
licking her babies
~~~~
I kindly thank Surmeet Maavi for the Punjabi translation:
ਝੱਖੜ ਹੋਇਆ ਖਾਮੋਸ਼ -
ਰਾਤ ਨੂੰ ਤੋਰ ਰਹੀ ਸਿਰਫ਼
ਇੱਕ ਬਿੱਲੀ ਦੀ ਘੁਰਘੁਰ
ਸੱਖਣਾ ਖਲਿਹਾਣ -
ਸਿਰਫ਼ ਇੱਕ ਬਿੱਲੀ ਚੱਟੇ
ਆਪਣੇ ਬਲੂੰਗੜੇ
June 2nd 2012
~~~~
Viscolul tăcu -
numai torsul pisicii
mai miscă noaptea.
Şopronul pustiu -
doar o mamă pisică
işi linge puii.
4 august 2009
only a cat's purring
moves the night
empty barn -
only a mother cat
licking her babies
~~~~
I kindly thank Surmeet Maavi for the Punjabi translation:
ਝੱਖੜ ਹੋਇਆ ਖਾਮੋਸ਼ -
ਰਾਤ ਨੂੰ ਤੋਰ ਰਹੀ ਸਿਰਫ਼
ਇੱਕ ਬਿੱਲੀ ਦੀ ਘੁਰਘੁਰ
ਸੱਖਣਾ ਖਲਿਹਾਣ -
ਸਿਰਫ਼ ਇੱਕ ਬਿੱਲੀ ਚੱਟੇ
ਆਪਣੇ ਬਲੂੰਗੜੇ
June 2nd 2012
~~~~
Viscolul tăcu -
numai torsul pisicii
mai miscă noaptea.
Şopronul pustiu -
doar o mamă pisică
işi linge puii.
4 august 2009
miercuri, 23 mai 2012
behind the grey blocks the nightingale
Cântă şi aici,
undeva printre blocuri,
privighetoarea.
17.06. 2009
here, too
from behind the grey blocks
nightingale's song
I thank Surmeet Maavi for his translation into Punjabi language.
ਐਥੇ ਵੀ
ਸਲੇਟੀ ਪੱਥਰਾਂ ਓਹਲਿਓਂ
ਬੁਲਬੁਲ ਦਾ ਗੀਤ
23.5.2012
undeva printre blocuri,
privighetoarea.
17.06. 2009
here, too
from behind the grey blocks
nightingale's song
I thank Surmeet Maavi for his translation into Punjabi language.
ਐਥੇ ਵੀ
ਸਲੇਟੀ ਪੱਥਰਾਂ ਓਹਲਿਓਂ
ਬੁਲਬੁਲ ਦਾ ਗੀਤ
23.5.2012
Oraşul nostru natal, Fukushima
http://blogs.yahoo.co.jp/lovelyearth_mont/folder/979128.html
Aizu TARO, originar din Fukushima, a scris acest text despre oraşul său natal. În parte narativ, în parte poetic, punctat de scurte poeme, acesta traduce foarte bine sentimentul de durere al japonezilor, navigând între dezordinea cauzată de catastrofa nucleară şi iubirea faţă de ţara lor.
Oraşul nostru natal, Fukushima
1
În fiecare vară, majoritatea japonezilor se întorc în oraşul lor natal pentru a se ruga la mormintele strămoşilor lor. Această tradiţie budistă se numeşte "Obon(お盆)" în japoneză. În spiritul acestei tradiţii, m-am întors vara trecută în oraşul meu natal, Fukushima, ca să mă rog pentru părinţii mei decedaţi. Dar de data aceasta, în 2011, am ezitat să revin, din cauza contaminării cauzate de scurgerea de la centrala nucleară de la Fukushima. Oraşul meu natal a devenit prea periculos din 11 martie 2011. Vântul a disperat cesiul de la centrală peste întreaga prefectură.
Cesiul se spune că poate cauza în viitor cancer copiilor şi bebeluşilor. După ce am ezitat câteva zile, am decis să revin, în ciuda acestui lucru, pentru că sunt, cred, prea bătrân pentru a dezvolta un cancer din cauza radioactivităţii.
În august am plecat într-acolo cu autobuzul. Când am coborât, câmpiile Fukushimei se întindeau cât vedeam cu ochii.
Nu pot crede
că au fost contaminate,
de vântul cu cesiu.
stau în faţa acestor câmpuri de orez
verzi, verzi, strălucitoare.
2
Am fost găzduit de fratele meu şi, a doua zi, am făcut o plimbare cu nepoţii mei. Unul dintre ei a spus: "O, am uitat să îmi iau dozimetrul!" S-a întors imediat în casă şi l-a adus. Copii din Fukushima îşi pun întotdeauna dozimetrele în jurul gâtului când ies din casă, pentru ca profesorii lor să poată verifica nivelul de radiaţii la care au fost expuşi.
Am făcut o plimbare în parcul de lângă râu.
Copiii îşi atârnă
dozimetrele în jurul gâtului
chiar şi când joacă
leapşa cu mine
în parcul înverzit.
Dar nu mai erau alţi copii care să se joace în parc, în afară de nepoţii mei. Poate că ceilalţi se jucau jocurile lor electronice sau se uitau la televizor, la ei acasă, pentru a evita vântul încărcat de cesiu. Profesorii de la şcoală i-au învăţat să se joace în casă cât mai mult timp posibil.
3
Într-o după-amiază a început dintr-odată să plouă. Prinsă de ploaie, pisica noastră a fugit în casa fratelui meu şi s-a aşezat sub streaşină.
Pisica noastră
ignoră faptul
că linge
ploaie cu cesiu
de pe blana udă.
4
Mulţi dintre locuitorii care aveau casele în apropierea centralei s-au refugiat după scurgerile radioactive. Părinţii tineri, care au copii sau bebeluşi, au căutat refugiu cât mai departe. Au mai rămas doar persoanele în vârstă.
Chiar dacă locuitorii vor
să caute refugiu,
nu au unde să meargă,
nici muncă, nici casă
decât în Fukushima.
5
În special ţăranii în vârstă din apropierea centralei, chiar şi cei mai bogaţi, nu au vrut să se refugieze în altă parte.
Ei nu vor nici să înveţe un nou dialect, nici obiceiuri noi, nici să se despartă de vecini si de prieteni. Au rămas în oraşul lor natal pentru a-şi trăi ultimii ani în linişte.
Chiar dacă funcţionarii le spun
"Fugiţi din satul vostru! "
bătrânii tărani refuză
pentru că ei doresc să rămână, liniştiţi
acolo unde s-au născut, în Fukushima.
Bătrânii ţărani
asemeni copacilor
au rădăcini puternice
înfipte adânc în pământul
Fukushimei.
Peste tot în Fukushima,
bătrânii ţărani
vor să revină
în adevărata lor ţară natală:
Pământul însuşi.
Pământul
este locul de odihnă întunecos
unde ei renasc
în viitor:
următoarele lor etape.
6
Într-o seară stăteam împreună în sufragerie şi ne uitam la un meci de fotbal, la televizor. Şi soţia fratelui meu mi-a curăţat o piersică.
Mănânc
piersica roz.
e delicioasă,
dar o urmă de cesiu
mi-a intrat în corp.
Nu îl pot vedea, cesiul,
nici auzi,
nici simţi,
este un invizibil
duşman.
Şi totuşi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur că această urmă de cesiu este duşmanul meu. Specialiştii spun că el este bun pentru sănătate, atât timp cât este doar o urmă. Alţii spun că este foarte periculos. Eu nu ştiu cine spune adevărul. Ca să fim exacţi, nici specialiştii nu cunosc adevărul. În viitor voi afla dacă cesiul ne-a făcut bine au rău. Totuşi, acum vreau să ştiu dacă, în viitor, voi face cancer.
Aceasta este neliniştea comună
care erodează spiritul
multor locuitori
de lângă centrala nucleară
de la Fukushima.
Eu nu îmi pot cunoaşte viitorul. Dumnezeu îl cunoaşte. Şi dacă nu ar fi Dumnezeu, nici un om nu îl poate cunoaşte, din universul cel vast.
O urmă de cesiu
există tăcută
fără miros,
fără gust,
în tăinuita celulă.
7
Seara târziu am discutat cu fratele meu despre contaminarea radioactivă. Ce mi-a povestit el despre un ţăran lăptar a fost un mare şoc pentru mine. Am examinat detaliile, citind multe articole despre acest om, în reviste şi ziare. Le rezum aici.
Un ţăran lăptar trăia
într-un mic sat în apropierea centralei nucleare
de la Fukushima, împreună cu soţia sa filipineză
şi cu cei doi fii. Familia sa era foarte fericită,
pentru că ei aveau în jur de 40 de vaci şi
el muncea bine împreună cu soţia lui în fiecare zi.
El şi-a construit un nou atelier pentru a câştiga
mai mulţi bani, pentru că fii lui erau încă
mici. Ei îi confecţionase un ghiozan nou
fiului său, şi aştepta ceremonia de începere
a anului şcolar la şcoala primară, care se
ţine în aprilie, când florile de cireş
inundă curtea şcolii.
Dar a avut loc o explozie la
centrala nucleară de la Fukushima, în urma
marelui tsunami care a lovit regiunea
la data de 11 marie 2011. Vântul a dispersat cesiul
de la centrală peste câmpii,
peste munţi şi peste casele din satul lui. Laptele
de la vacile sale conţinea mult cesiu,
pentru că ele se hrăneau cu iarba pe care el le-o cosea
în fiecare dimineaţă. A trebuit să arunce tot laptele
contaminat cu cesiu, zi de zi.
Îngrijorat de sănătatea celor doi fii, şi-a trimis
familia departe de sat şi apoi i-a trimis
în Filipine, la mijlocul lunii aprilie. Aceasta a fost
înainte de ceremonia de intrare la şcoala primară.
Deci explozia de la centrală l-a împiedicat
să participle la prima zi de şcoală a fiului său.
El a rămas complet singur şi a continuat să muncească
în Fukushima pentru un timp. Dar, într-un final,
a renunţat să-şi mai mulgă vacile şi a plecat la soţia lui
şi la cei doi fii, în Filipine.
Dar aici nu a înţeles limba, nici nu a putut
să îşi găsească de lucru. A revenit la Fukushima
singur, în mai. Şi acum nu mai avea nici
o vacă, nici familia, în satul lui.
Ţăranul lăptar a lăsat acest mesaj
scris pe un perete al atelierului său cel nou:
"Dacă centrala nu ar fi explodat,
nu m-aş fi sinucis."
Avea 54 de ani.
8
Într-o zi m-am dus, împreună cu fratele meu şi familia lui, să vizităm un celebru loc turistic. Dar erau puţini vizitatori, din cauza fricii de cesiu, acolo unde altădată locul era plin de copii în timpul vacanţei de vară.
Revin,
revin,
la Fukushima, unde pe vremuri
copiii se puteau juca sub cerul liber
fericiţi, alături de părinţii lor.
9
După scurgerea radioactivă, mulţi părinţi şi funcţionari au început să curăţe cesiul din curţile tuturor grădiniţelor, şcolilor şi liceelor din Fukushima. Locuitorii şi-au curăţat casele, grădinile şi drumurile. Fermierii au continuat să-şi curăţe câmpurile, pădurile şi munţii, timp de mai multe luni. Cea mai mare parte a locuitorilor au încercat să curăţe întreaga Fukushima.
Pământul şi vântul,
perele şi piersicile,
pisicile şi oamenii,
fie ca toate fiinţele
să renască în Fukushima.
10
Mi-am făcut un obicei din a merge la Miharu, în apropiere de centrală, pentru a contempla frumoasele flori de cireş, în fiecare primăvară. Copacul cel mai celebru din regiune este bătrân, are în jur de 10 secole. Nu este un copac de rând, ci un cireş foarte mare, iar florile lui se întind spre cerul albastru. Locuitorii îl numesc "Takizakura", pentru că "taki" înseamnă "cascadă", iar "sakura" înseamnă "floare de cireş" în limba japoneză. Florile lui se aseamănă unei cascade roz, care curge din cerul de azur, plutind calm în briza caldă a primăverii. Florile nu sunt doar superbe, ci apar pline de prospeţime pe cerul albastru. Aveam obiceiul ca, prinvind în sus la ele, să mănânc prăjituri japoneze şi să beau bere, apoi să îmi fac siesta vreo două, trei ore, în compania prietenilor mei. Dar în primăvara aceasta nu m-am întors. Mi-a fost frică de problema cauzată de cesiu în apropiere de Miharu. Explozia de la centrală, din 11 martie m-a împiedicat să merg acolo în aprilie.
Şi totuşi, mă voi întoarce acolo. Mă voi întoarce la Miharu, pentru a mă încărca de energie de la florile de cireş, în aprilie următor. Mă voi întâlni cu Takizakura, ca de fiecare dată. Aceasta este promisiunea pe care i-am făcut-o an de an.
Vom cânta un cântec
şi vom dansa din nou
în jurul florilor marelui cireş
din oraşul meu natal,
Fukushima.
Cine este Aizu TARO ?
Aizu TARO s-a născut la Fukushima în Japonia în anul 1954. El scrie poeme (五行詩 – poeme în cinci versuri) în limba japoneză de 10 ani şi în engleză şi franceză de 2 ani. A publicat în 2011 trei colecţii de poeme, respectiv în japoneză, engleză şi franceză. Titlurile acestora sunt いとしい地球よ / The Lovely Earth / La Terre Précieuse. De asemenea, i-au fost acordate două premii pentru haiku "全国現代俳句大会” şi un premiu special pentru poezie în Japonia.
Blog-ul lui Aizu Taro este: http://blogs.yahoo.co.jp/lovelyearth_mont
Blog-ul în limba franceză al lui Aizu este: http://blogs.yahoo.co.jp/lovelyearth_mont/folder/165372.html
O altă versiune a acestui text, în limba franceză, intitulată « Fukushima Renaissance » este publicată pe site-ul Evazine. Anna Jouy propune o lectură pe care o putem asculta online aici: http://evazine.com/Poesie%20lue/poesie_lue.htm#89
Aizu TARO, originar din Fukushima, a scris acest text despre oraşul său natal. În parte narativ, în parte poetic, punctat de scurte poeme, acesta traduce foarte bine sentimentul de durere al japonezilor, navigând între dezordinea cauzată de catastrofa nucleară şi iubirea faţă de ţara lor.
Oraşul nostru natal, Fukushima
În fiecare vară, majoritatea japonezilor se întorc în oraşul lor natal pentru a se ruga la mormintele strămoşilor lor. Această tradiţie budistă se numeşte "Obon(お盆)" în japoneză. În spiritul acestei tradiţii, m-am întors vara trecută în oraşul meu natal, Fukushima, ca să mă rog pentru părinţii mei decedaţi. Dar de data aceasta, în 2011, am ezitat să revin, din cauza contaminării cauzate de scurgerea de la centrala nucleară de la Fukushima. Oraşul meu natal a devenit prea periculos din 11 martie 2011. Vântul a disperat cesiul de la centrală peste întreaga prefectură.
Cesiul se spune că poate cauza în viitor cancer copiilor şi bebeluşilor. După ce am ezitat câteva zile, am decis să revin, în ciuda acestui lucru, pentru că sunt, cred, prea bătrân pentru a dezvolta un cancer din cauza radioactivităţii.
În august am plecat într-acolo cu autobuzul. Când am coborât, câmpiile Fukushimei se întindeau cât vedeam cu ochii.
Nu pot crede
că au fost contaminate,
de vântul cu cesiu.
stau în faţa acestor câmpuri de orez
verzi, verzi, strălucitoare.
2
Am fost găzduit de fratele meu şi, a doua zi, am făcut o plimbare cu nepoţii mei. Unul dintre ei a spus: "O, am uitat să îmi iau dozimetrul!" S-a întors imediat în casă şi l-a adus. Copii din Fukushima îşi pun întotdeauna dozimetrele în jurul gâtului când ies din casă, pentru ca profesorii lor să poată verifica nivelul de radiaţii la care au fost expuşi.
Am făcut o plimbare în parcul de lângă râu.
Copiii îşi atârnă
dozimetrele în jurul gâtului
chiar şi când joacă
leapşa cu mine
în parcul înverzit.
Dar nu mai erau alţi copii care să se joace în parc, în afară de nepoţii mei. Poate că ceilalţi se jucau jocurile lor electronice sau se uitau la televizor, la ei acasă, pentru a evita vântul încărcat de cesiu. Profesorii de la şcoală i-au învăţat să se joace în casă cât mai mult timp posibil.
3
Într-o după-amiază a început dintr-odată să plouă. Prinsă de ploaie, pisica noastră a fugit în casa fratelui meu şi s-a aşezat sub streaşină.
Pisica noastră
ignoră faptul
că linge
ploaie cu cesiu
de pe blana udă.
4
Mulţi dintre locuitorii care aveau casele în apropierea centralei s-au refugiat după scurgerile radioactive. Părinţii tineri, care au copii sau bebeluşi, au căutat refugiu cât mai departe. Au mai rămas doar persoanele în vârstă.
Chiar dacă locuitorii vor
să caute refugiu,
nu au unde să meargă,
nici muncă, nici casă
decât în Fukushima.
5
În special ţăranii în vârstă din apropierea centralei, chiar şi cei mai bogaţi, nu au vrut să se refugieze în altă parte.
Ei nu vor nici să înveţe un nou dialect, nici obiceiuri noi, nici să se despartă de vecini si de prieteni. Au rămas în oraşul lor natal pentru a-şi trăi ultimii ani în linişte.
Chiar dacă funcţionarii le spun
"Fugiţi din satul vostru! "
bătrânii tărani refuză
pentru că ei doresc să rămână, liniştiţi
acolo unde s-au născut, în Fukushima.
Bătrânii ţărani
asemeni copacilor
au rădăcini puternice
înfipte adânc în pământul
Fukushimei.
Peste tot în Fukushima,
bătrânii ţărani
vor să revină
în adevărata lor ţară natală:
Pământul însuşi.
Pământul
este locul de odihnă întunecos
unde ei renasc
în viitor:
următoarele lor etape.
6
Într-o seară stăteam împreună în sufragerie şi ne uitam la un meci de fotbal, la televizor. Şi soţia fratelui meu mi-a curăţat o piersică.
Mănânc
piersica roz.
e delicioasă,
dar o urmă de cesiu
mi-a intrat în corp.
Nu îl pot vedea, cesiul,
nici auzi,
nici simţi,
este un invizibil
duşman.
Şi totuşi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur că această urmă de cesiu este duşmanul meu. Specialiştii spun că el este bun pentru sănătate, atât timp cât este doar o urmă. Alţii spun că este foarte periculos. Eu nu ştiu cine spune adevărul. Ca să fim exacţi, nici specialiştii nu cunosc adevărul. În viitor voi afla dacă cesiul ne-a făcut bine au rău. Totuşi, acum vreau să ştiu dacă, în viitor, voi face cancer.
Aceasta este neliniştea comună
care erodează spiritul
multor locuitori
de lângă centrala nucleară
de la Fukushima.
Eu nu îmi pot cunoaşte viitorul. Dumnezeu îl cunoaşte. Şi dacă nu ar fi Dumnezeu, nici un om nu îl poate cunoaşte, din universul cel vast.
O urmă de cesiu
există tăcută
fără miros,
fără gust,
în tăinuita celulă.
7
Seara târziu am discutat cu fratele meu despre contaminarea radioactivă. Ce mi-a povestit el despre un ţăran lăptar a fost un mare şoc pentru mine. Am examinat detaliile, citind multe articole despre acest om, în reviste şi ziare. Le rezum aici.
Un ţăran lăptar trăia
într-un mic sat în apropierea centralei nucleare
de la Fukushima, împreună cu soţia sa filipineză
şi cu cei doi fii. Familia sa era foarte fericită,
pentru că ei aveau în jur de 40 de vaci şi
el muncea bine împreună cu soţia lui în fiecare zi.
El şi-a construit un nou atelier pentru a câştiga
mai mulţi bani, pentru că fii lui erau încă
mici. Ei îi confecţionase un ghiozan nou
fiului său, şi aştepta ceremonia de începere
a anului şcolar la şcoala primară, care se
ţine în aprilie, când florile de cireş
inundă curtea şcolii.
Dar a avut loc o explozie la
centrala nucleară de la Fukushima, în urma
marelui tsunami care a lovit regiunea
la data de 11 marie 2011. Vântul a dispersat cesiul
de la centrală peste câmpii,
peste munţi şi peste casele din satul lui. Laptele
de la vacile sale conţinea mult cesiu,
pentru că ele se hrăneau cu iarba pe care el le-o cosea
în fiecare dimineaţă. A trebuit să arunce tot laptele
contaminat cu cesiu, zi de zi.
Îngrijorat de sănătatea celor doi fii, şi-a trimis
familia departe de sat şi apoi i-a trimis
în Filipine, la mijlocul lunii aprilie. Aceasta a fost
înainte de ceremonia de intrare la şcoala primară.
Deci explozia de la centrală l-a împiedicat
să participle la prima zi de şcoală a fiului său.
El a rămas complet singur şi a continuat să muncească
în Fukushima pentru un timp. Dar, într-un final,
a renunţat să-şi mai mulgă vacile şi a plecat la soţia lui
şi la cei doi fii, în Filipine.
Dar aici nu a înţeles limba, nici nu a putut
să îşi găsească de lucru. A revenit la Fukushima
singur, în mai. Şi acum nu mai avea nici
o vacă, nici familia, în satul lui.
Ţăranul lăptar a lăsat acest mesaj
scris pe un perete al atelierului său cel nou:
"Dacă centrala nu ar fi explodat,
nu m-aş fi sinucis."
Avea 54 de ani.
8
Într-o zi m-am dus, împreună cu fratele meu şi familia lui, să vizităm un celebru loc turistic. Dar erau puţini vizitatori, din cauza fricii de cesiu, acolo unde altădată locul era plin de copii în timpul vacanţei de vară.
Revin,
revin,
la Fukushima, unde pe vremuri
copiii se puteau juca sub cerul liber
fericiţi, alături de părinţii lor.
9
După scurgerea radioactivă, mulţi părinţi şi funcţionari au început să curăţe cesiul din curţile tuturor grădiniţelor, şcolilor şi liceelor din Fukushima. Locuitorii şi-au curăţat casele, grădinile şi drumurile. Fermierii au continuat să-şi curăţe câmpurile, pădurile şi munţii, timp de mai multe luni. Cea mai mare parte a locuitorilor au încercat să curăţe întreaga Fukushima.
Pământul şi vântul,
perele şi piersicile,
pisicile şi oamenii,
fie ca toate fiinţele
să renască în Fukushima.
10
Mi-am făcut un obicei din a merge la Miharu, în apropiere de centrală, pentru a contempla frumoasele flori de cireş, în fiecare primăvară. Copacul cel mai celebru din regiune este bătrân, are în jur de 10 secole. Nu este un copac de rând, ci un cireş foarte mare, iar florile lui se întind spre cerul albastru. Locuitorii îl numesc "Takizakura", pentru că "taki" înseamnă "cascadă", iar "sakura" înseamnă "floare de cireş" în limba japoneză. Florile lui se aseamănă unei cascade roz, care curge din cerul de azur, plutind calm în briza caldă a primăverii. Florile nu sunt doar superbe, ci apar pline de prospeţime pe cerul albastru. Aveam obiceiul ca, prinvind în sus la ele, să mănânc prăjituri japoneze şi să beau bere, apoi să îmi fac siesta vreo două, trei ore, în compania prietenilor mei. Dar în primăvara aceasta nu m-am întors. Mi-a fost frică de problema cauzată de cesiu în apropiere de Miharu. Explozia de la centrală, din 11 martie m-a împiedicat să merg acolo în aprilie.
Şi totuşi, mă voi întoarce acolo. Mă voi întoarce la Miharu, pentru a mă încărca de energie de la florile de cireş, în aprilie următor. Mă voi întâlni cu Takizakura, ca de fiecare dată. Aceasta este promisiunea pe care i-am făcut-o an de an.
Vom cânta un cântec
şi vom dansa din nou
în jurul florilor marelui cireş
din oraşul meu natal,
Fukushima.
Cine este Aizu TARO ?
Blog-ul lui Aizu Taro este: http://blogs.yahoo.co.jp/lovelyearth_mont
Blog-ul în limba franceză al lui Aizu este: http://blogs.yahoo.co.jp/lovelyearth_mont/folder/165372.html
O altă versiune a acestui text, în limba franceză, intitulată « Fukushima Renaissance » este publicată pe site-ul Evazine. Anna Jouy propune o lectură pe care o putem asculta online aici: http://evazine.com/Poesie%20lue/poesie_lue.htm#89
vineri, 30 iulie 2010
Thanks to lamenting... (Engl & Ro)
Thanks to lamenting over the pain in the world
by Senri Uyeno
Thanks to lamenting over the pain in the world,
I am able to become laughter when my life is happy.
Due to being struck and trampled upon and biting
my lips to control my temper,
I finally realize how precious it is to be born.
Even if I am intentionally
tired of an ugly world, look! What a blue sky!
Even if one laughs scornfully at my penniless life,
there is something much more beautiful,
true and worthy that everyone knows.
I don't care so much about anything else,
except love and sincerity, the sun,
and a little amount of rain from time to time.
If I have a healthy body and a little piece of bread,
I want to walk with a smile in great spirits.
I will do my best to work without complaining
about anything at all.
I always consider things by putting myself in another's
place without flinching, no matter how hard and
heartrending it is to live.
If there is someone unfortunate, I will help
him out with anything.
If I can forget myself to help out,
that will surely delight me.
In the morning the sun rises. I greet it.
I will do my best to live today.
In the evening, the sun sets.
Staring at the evening glow, I want to sit still.
With a little dream in my heart, I sleep
as quietly as a little bird.
If I have my own time, I want to spend it
reading an old collection of poems, meditating
on them alone, quietly.
Let's find happiness by ourselves.
Within silver tears like pearls and laughter like the sun,
let's keep walking ahead each day.
Certainly some day, as I look back over my past,
I will quietly see my life with a smile.
[Translated into English by Dainin Katagiri – A Monk of the Soto Order of Zen Buddhism]
This is a poem written by a Japanese war criminal, Senri Uyeno. He was a medic in the Japanese army. He was accused of killing an American pilot, but the accusation was not true. After his execution, the truth of the matter was discovered. He had been unjustly accused, and took the blame for a crime that he had not committed. He wrote this poem a week before his death. It was discovered in his diary.
The story behind this incident is that an American pilot had been shot down over Japan. He was injured in the fall as he parachuted from his disabled airplane and Senri Uyeno started operating on him. During the operation, he was ordered by a senior officer to kill the American, but he disobeyed and continued to operate. In the middle of the operation, the hospital was bombed, and the medical staff was forced to evacuate the area and seek shelter. When they returned, they discovered that the American pilot had been stabbed to death by an unknown person. Nobody knew who had done it, but they remembered that Senri Uyeno had been ordered to kill the man, so he took all the blame, as was executed.
................................
Pentru că am plâns de durerea lumii
de Senri Uyeno
Pentru că am plâns de durerea lumii,
pot deveni râset când viaţa fericită mi-e.
Pentru că-am fost lovit şi călcat în picioare,
şi buzele muşcându-mi-le, să-mi stăpânesc mânia,
simt, în sfârşit, ce dar de preţ este că m-am născut.
Chiar dacă dinadins sunt obosit de-o lume urâtă,
iată! Ce albastru e cerul!
Chiar dacă unii râd plini de dispreţ de viaţa mea fără un şfanţ,
totuşi, ceva există: mult mai frumos,
mai adevărat şi mai de preţ, ştiut de toţi.
Nu-mi pasă prea mult de nimic
decât de iubire şi de sinceritate, de soare,
şi de puţină ploaie, din când în când.
Dacă mi-e trupul sănătos şi-un colţ de pâine am,
cu zâmbetul pe buze vreau să merg, cu sufletul plin de-ncântare.
Voi face totul, cât mai bine să muncesc, făr-a mă plânge de ceva vreodată.
Încerc, mereu, să înţeleg, punându-mă în locul celuilalt,
fără-a clinti, oricât cât de greu şi de sfâşietor e să trăiesc.
Dacă-n necaz e cineva, cu orice îl voi ajuta.
de pot uita de mine, ca de folos să fiu,
asta, cu siguranţă, va fi bucuria mea.
Dimineaţa soarele urcă pe cer. Îl salut.
Îmi voi da silinţa să trăiesc azi.
Seara, soarele apune.
Cu privirea pierdută în strălucirea nopţii, vreau nemişcat să şed.
Cu un mic vis în inimă, dorm
la fel de liniştit ca un pui de pasăre.
De am timp pentru mine, vreau să-l petrec
citind o carte veche de poezii, meditând
asupra lor, singur, tăcut.
Haideţi să ne găsim chiar noi fericirea.
în lacrimi strălucind curate ca perlele şi-n râset ca de soare,
haideţi să mergem mereu înainte, zi de zi.
Cu siguranţă, într-o zi, privind înapoi spre trecut,
Viaţa mi-o voi contempla, tăcut, surâzând.
(Traducere în engleză de Dainin Katagiri – un călugăr al ordinului budist Soto Zen. Traducerea din engleza Ana-Maria Trandafir.)
Acesta este un poem scris de un criminal de război japonez, Senri Uyeno. Medic în armata japoneză, el a fost acuzat că ar fi ucis un pilot american. Acuzaţia s-a dovedit falsă, după execuţie adevărul ieşind la iveală. El fusese acuzat pe nedrept şi a luat asupra sa vina pentru o crimă pe care nu o comisese. A scris acest poem cu o săptămână înainte de a muri. Poemul a fost descoperit în jurnalul său.
Povestea din spatele incidentului este că pilotul american fusese doborât deasupra Japoniei. A fost rănit în timpul paraşutării din avionul avariat, iar Senri Uyeno l-a operat. În timpul operaţiei, un ofiţer superior i-a ordonat să-l omoare pe american, dar el a ignorat ordinul şi a continuat să-l opereze. În mijlocul operaţiei, spitalul a fost bombardat, personalul medical fiind forţat să evacueze zona pentru a se adăposti. La întoarcere l-au găsit pe pilotul american înjunghiat de moarte de o persoană necunoscută. Nimeni nu ştia cine făcuse aceasta, dar şi-au amintit că Senri Uyeno primise ordinul de a-l ucide, vină pe care acesta şi-a asumat-o şi a fost executat.
by Senri Uyeno
Thanks to lamenting over the pain in the world,
I am able to become laughter when my life is happy.
Due to being struck and trampled upon and biting
my lips to control my temper,
I finally realize how precious it is to be born.
Even if I am intentionally
tired of an ugly world, look! What a blue sky!
Even if one laughs scornfully at my penniless life,
there is something much more beautiful,
true and worthy that everyone knows.
I don't care so much about anything else,
except love and sincerity, the sun,
and a little amount of rain from time to time.
If I have a healthy body and a little piece of bread,
I want to walk with a smile in great spirits.
I will do my best to work without complaining
about anything at all.
I always consider things by putting myself in another's
place without flinching, no matter how hard and
heartrending it is to live.
If there is someone unfortunate, I will help
him out with anything.
If I can forget myself to help out,
that will surely delight me.
In the morning the sun rises. I greet it.
I will do my best to live today.
In the evening, the sun sets.
Staring at the evening glow, I want to sit still.
With a little dream in my heart, I sleep
as quietly as a little bird.
If I have my own time, I want to spend it
reading an old collection of poems, meditating
on them alone, quietly.
Let's find happiness by ourselves.
Within silver tears like pearls and laughter like the sun,
let's keep walking ahead each day.
Certainly some day, as I look back over my past,
I will quietly see my life with a smile.
[Translated into English by Dainin Katagiri – A Monk of the Soto Order of Zen Buddhism]
This is a poem written by a Japanese war criminal, Senri Uyeno. He was a medic in the Japanese army. He was accused of killing an American pilot, but the accusation was not true. After his execution, the truth of the matter was discovered. He had been unjustly accused, and took the blame for a crime that he had not committed. He wrote this poem a week before his death. It was discovered in his diary.
The story behind this incident is that an American pilot had been shot down over Japan. He was injured in the fall as he parachuted from his disabled airplane and Senri Uyeno started operating on him. During the operation, he was ordered by a senior officer to kill the American, but he disobeyed and continued to operate. In the middle of the operation, the hospital was bombed, and the medical staff was forced to evacuate the area and seek shelter. When they returned, they discovered that the American pilot had been stabbed to death by an unknown person. Nobody knew who had done it, but they remembered that Senri Uyeno had been ordered to kill the man, so he took all the blame, as was executed.
................................
Pentru că am plâns de durerea lumii
de Senri Uyeno
Pentru că am plâns de durerea lumii,
pot deveni râset când viaţa fericită mi-e.
Pentru că-am fost lovit şi călcat în picioare,
şi buzele muşcându-mi-le, să-mi stăpânesc mânia,
simt, în sfârşit, ce dar de preţ este că m-am născut.
Chiar dacă dinadins sunt obosit de-o lume urâtă,
iată! Ce albastru e cerul!
Chiar dacă unii râd plini de dispreţ de viaţa mea fără un şfanţ,
totuşi, ceva există: mult mai frumos,
mai adevărat şi mai de preţ, ştiut de toţi.
Nu-mi pasă prea mult de nimic
decât de iubire şi de sinceritate, de soare,
şi de puţină ploaie, din când în când.
Dacă mi-e trupul sănătos şi-un colţ de pâine am,
cu zâmbetul pe buze vreau să merg, cu sufletul plin de-ncântare.
Voi face totul, cât mai bine să muncesc, făr-a mă plânge de ceva vreodată.
Încerc, mereu, să înţeleg, punându-mă în locul celuilalt,
fără-a clinti, oricât cât de greu şi de sfâşietor e să trăiesc.
Dacă-n necaz e cineva, cu orice îl voi ajuta.
de pot uita de mine, ca de folos să fiu,
asta, cu siguranţă, va fi bucuria mea.
Dimineaţa soarele urcă pe cer. Îl salut.
Îmi voi da silinţa să trăiesc azi.
Seara, soarele apune.
Cu privirea pierdută în strălucirea nopţii, vreau nemişcat să şed.
Cu un mic vis în inimă, dorm
la fel de liniştit ca un pui de pasăre.
De am timp pentru mine, vreau să-l petrec
citind o carte veche de poezii, meditând
asupra lor, singur, tăcut.
Haideţi să ne găsim chiar noi fericirea.
în lacrimi strălucind curate ca perlele şi-n râset ca de soare,
haideţi să mergem mereu înainte, zi de zi.
Cu siguranţă, într-o zi, privind înapoi spre trecut,
Viaţa mi-o voi contempla, tăcut, surâzând.
(Traducere în engleză de Dainin Katagiri – un călugăr al ordinului budist Soto Zen. Traducerea din engleza Ana-Maria Trandafir.)
Acesta este un poem scris de un criminal de război japonez, Senri Uyeno. Medic în armata japoneză, el a fost acuzat că ar fi ucis un pilot american. Acuzaţia s-a dovedit falsă, după execuţie adevărul ieşind la iveală. El fusese acuzat pe nedrept şi a luat asupra sa vina pentru o crimă pe care nu o comisese. A scris acest poem cu o săptămână înainte de a muri. Poemul a fost descoperit în jurnalul său.
Povestea din spatele incidentului este că pilotul american fusese doborât deasupra Japoniei. A fost rănit în timpul paraşutării din avionul avariat, iar Senri Uyeno l-a operat. În timpul operaţiei, un ofiţer superior i-a ordonat să-l omoare pe american, dar el a ignorat ordinul şi a continuat să-l opereze. În mijlocul operaţiei, spitalul a fost bombardat, personalul medical fiind forţat să evacueze zona pentru a se adăposti. La întoarcere l-au găsit pe pilotul american înjunghiat de moarte de o persoană necunoscută. Nimeni nu ştia cine făcuse aceasta, dar şi-au amintit că Senri Uyeno primise ordinul de a-l ucide, vină pe care acesta şi-a asumat-o şi a fost executat.
duminică, 13 decembrie 2009
Zăpadă pe iarbă verde
12 decembrie
verdele ierbii
doar ici şi colo zăpadă
deocamdata...
stol de fulgi hoinari -
să se aşeze sau nu
pe iarba verde?!
e decembrie
dar gheaţa doar promisă
de câţiva fulgi hai hui
.......................................
although December
the frost just slightly promised
by a few snow flakes.
verdele ierbii
doar ici şi colo zăpadă
deocamdata...
stol de fulgi hoinari -
să se aşeze sau nu
pe iarba verde?!
e decembrie
dar gheaţa doar promisă
de câţiva fulgi hai hui
.......................................
although December
the frost just slightly promised
by a few snow flakes.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
